Religia Wicca

 

Wicca (pronunție românească: /wika/; pronunție englezească: /ˈwɪkə/) este o religie neopăgână ce acordă o importanță majoră naturii. Mai este denumită Vrăjitorie (Witchcraft) sau Meșteșugul (the Craft). A fost popularizată în 1954 de către Gerald Gardner, un pensionar, fost funcționar public britanic. La vremea aceea, Gardner folosea termenii de „cult vrăjitoresc” și „Vrăjitorie” referindu-se la această religie, iar cei ce o practicau erau denumiți în mod colectiv „Wica”, de la un cuvânt englezesc ce însemna „vrăjitorime”.În prezent, cei ce urmează această religie sunt numiți wiccani. Religia se axează pe venerarea unei Zeițe (văzută în mod tradițional ca fiind Zeița Întreită) și a unui Zeu (în mod tradițional, Zeul Încornorat). În unele accepțiuni, cei doi apar ca și aspecte ale unei singure Divinități de natură panteistă, manifestându-se sub forma mai multor zeități politeiste. Alte trăsături ale religiei wicca sunt folosirea rituală a magiei, codul moral și cele opt sărbători din cursul anului, care reflectă schimbarea anotimpurilor. Există mai multe sub-curente wicca, denumite tradiții. Credințele și ritualurile fiecărei tradiții variază în diferite măsuri.

 

Credințe

Zeița greco-romană Selena, una din multele zeițe care sunt privite ca fiind un aspect al Zeiței

 

Teologie

În linii mari, se poate spune că marea majoritatea a wiccanilor venerează o Zeiță și un Zeu. Există mai multe interpretări teologice ale naturii acestora, prin prisma panteismului (adică cei doi sunt aspecte duale ale unei singure divinități), a dualismului (cei doi reprezintă forțe total opuse) sau a politeismului (cei doi se manifestă sub forma mai multor zeități mai mici). În unele accepțiuni panteiste și dualiste, zeități din diverse culturi sunt considerate aspecte ale Zeiței și Zeului.Pe de altă parte, există și puncte de vedere monoteiste în cadrul wicca, conform cărora există o singură divinitate. Conform unor tradiții, această divinitate este Zeița, pe când în alte tradiții se consideră că de fapt divinitatea este lipsită de gen. Există și wiccani atei sau agnostici, care nu cred în divinități propriu-zise ci consideră că zeii sunt arhetipuri construite de mintea umană și cu care se poate interacționa.Conform wiccanilor Janet și Stewart Farrar, care abordau teologia dintr-un punct de vedere panteist, dualist și animist, „pentru wiccani, întreg universul este viu, de la cel mai înalt nivel și până la cele mai mici componente”, dar „o astfel de abordare organică a cosmosului nu poate fi pe deplin exprimată și trăită fără conceptul de Zeu și Zeiță. Orice fenomen este însoțit de polarizare. Așadar la cel mai înalt nivel creator, cel al Divinității, polarizarea trebuie să fie exprimată cel mai clar și cel mai puternic, de unde se răsfrânge și la nivelurile microcosmice mai joase.

 

Zeul și Zeița

Majoritatea wiccanilor consideră wicca o religie dualistă care venerează atât un Zeu, cât și o Zeiță. Cei doi sunt considerați forțe opuse, complementare (asemănător cu ideea taoistăde Yin și Yang) și „întrupări ale forței vitale a naturii”.Unii wiccani consideră această polarizare pur simbolică, pe când alții consideră că Zeul și Zeița sunt entități cu adevărat separate. Zeița este deseori asociată cu Pământul (Marea Mamă) sau cu Luna, iar Zeul este asociat cu Soarele.

 

Zeul celtic Cernunnos, reprezentat pe vasul Gundestrup (sec. I î.Hr.)

Zeul este văzut în mod tradițional ca un Zeu Încornorat, și este asociat cu natura, sălbăticia, sexualitatea, vânătoarea și ciclul vieții. Este cunoscut sub diferite nume în wicca, în funcție de tradiție: Cernunnos, Pan, Atho, Karnayna ș.a. Cu toate că Zeul nu este considerat a fi Satana, o entitate asociată cu răul în cadrul religiei creștine, un număr mic de wiccani folosește denumiri atribuite Satanei, de exemplu Lucifer (termen latin care înseamnă „purtător de lumină”), aducând astfel aminte de acuzațiile din vremurile când vrăjitoarele erau persecutate. Alteori Zeul este văzut ca Omul Verde, o figură foarte răspândită în arta și arhitectura europeană. În această ipostază este deseori asociat cu natura. Este văzut și ca Zeul Soare, mai ales cu ocazia sărbătorii solstițiului de vară. Într-o altă accepțiune, Zeul apare ca Regele Stejar, care e domnul primăverii și al verii, iar apoi ca Regele Laur, domnul toamnei și al iernii.Zeița apare de obicei sub forma Zeiței Întreite, luând succesiv forma Fecioarei, a Mamei și a Bătrânei, fiind asociată cu puritatea, fertilitatea, respectiv înțelepciunea. Deseori, cele trei forme sunt puse în corespondență cu fazele Lunii, iar Zeița este văzută astfel ca o divinitate a Lunii. În această ipostază este cunoscută și ca Diana, după numele zeiței romane. Unii wiccani consideră că Zeița este cea mai importantă, deoarece ea cuprinde totul și naște totul. Zeul este sămânța vieții și a inspirației aflată în ea și îi este în același timp amant și copil. Această concepție stă la baza organizării tradiționale a comunităților de wiccani (în limba engleză, coven). Unele tradiții wiccane, mai ales în cele feministe, consideră Zeița perfectă și întreagă în sine însuși și nu acordă deloc atenție Zeului. Totuși, această practică a fost criticată de membrii celorlalte tradiții wiccane, mai egalitare. Și Zeul este văzut uneori sub formă întreită ca Fiu, Tată și Bătrân, viziune care are probabil la bază natura complementară a Zeului și a Zeiței.

 

Aspecte politeiste

Percepția dualistă a Zeiței și a Zeului este deseori extinsă în așa fel încât devine un fel de panteism dualist. În cuvintele ocultisului Dion Fortune, „toți zeii sunt un singur zeu, toate zeițele sunt o singură zeiță”. Pe scurt, zeii și zeițele din toate religiile sunt de fapt manifestări ale unui singur Zeu și, respectiv, ale unei singure Zeițe. De exemplu, un wiccan poate considera că zeița germanică Eostre, cea hindusă Kali și Fecioara Maria sunt forme ale aceleiași Zeițe supreme. Prin analogie, zeul celtic Cernunnos, cel grec Dionisos și Dumnezeul iudeo-creștin pot fi priviți ca aspecte ale unui singur Zeu.Alte abordări înclină mai mult spre politeism și consideră că zeii și zeițele sunt entități separate. Abordările panteiste văd zeitățile nu ca persoane ad litteram ci ca arhetipuri metaforice sau ca forme de energie.Deși aceste concepte asupra divinității par a fi foarte diferite una de cealaltă, ele nu se exclud reciproc. Unii wiccani consideră că e mai benefic să adopte una sau alta în funcție de circumstanță.

 

Aspecte animiste

Wicca este la bază o religie care crede în imanența esenței divine, iar pentru unii wiccani acest lucru implică și elemente de animism. O credință foarte importantă în unele tradiții wiccane este că Zeița și Zeul (sau zeițele și zeii) se pot întrupa, cel mai adesea prin intermediul Preoteselor sau a Preoților în cadrul unor ritualuri specifice.

 

Viața de apoi

Părerile despre viața de apoi sunt diversificate. Totuși, o accepțiune larg răspândită este cea a reîncarnării. Raymond Buckland susține că sufletul se reîncarnează în membri ai aceleaiși specii de mai multe ori, scopul fiind de a învăța și de a avansa sufletește, dar aceasta nu este o credință universală printre wiccani. O zicală wiccană spune că „dacă ai fost o dată vrăjitoare, ești pe vecie o vrăjitoare”, care sugerează faptul că wiccanii ar fi reîncarnările altor wiccani.De obicei, wiccanii care cred în reîncarnare cred că, înainte de a reveni în lume, sufletul se odihnește puțin în Cealaltă Lume sau Lumea Verii, pe care Gardner o denumește „extazul Zeiței”. Mulți wiccani cred că pot vorbi cu spiritele morților din Cealaltă Lume prin intermediul mediumurilor sau a tablelor ouija, mai ales de sărbătoarea Samhain. Unii însă condamnă aceste practici; de exemplu, Marele Preot Alex Sanders a spus „Morții sunt morți, lăsați-i în pace”. Această credință este inspirată probabil din spiritualism, care era în vogă în vremea lui Gardner și cu care acesta a avut de-a face.Cu toate că există anumite credințe legate de viața de apoi, wicca nu insistă prea mult cu aceasta, ci se concentrează pe viața prezentă. Istoricul Ronald Hutton a observat că „atitudinea adoptată instinctiv de majoritatea vrăjitorilor păgâni pare a fi că dacă te bucuri cât mai mult de viața prezentă, acest lucru se va reflecta mai mult sau mai puțin și în viața de apoi, așa că merită mai mult să te concentrezi asupra prezentului”.

 

Magia

Wiccanii cred în existența magiei și că aceasta poate fi manipulată sub forma vrăjitoriei. Uneori cuvântul apare scris în engleză magick (spre deosebire de grafia obișnuită magic), un termen inventat de ocultistul Aleister Crowley și care face însă trimitere mai mult la religia Thelema decât la wicca. Vrăjile wiccane sunt efectuate în cadrul unui ritual, într-un cerc sacru. Scopul este de a determina producerea unor efecte reale. Printre cele mai obișnuite vrăji wiccane se numără cele de vindecare, de dragoste, de fertilitate și de înlăturare a influențelor negative.Natura ceremonială, ritualică a magiei este acceptată de mulți wiccani. De pildă, Aleister Crowley a afirmat că magia este „știința și arta de a produce schimbări după voința [practicantului]”, iar MacGregor Mathers a spus că magia este „știința controlării forțelor secrete ale naturii”. Magia este considerată o lege a naturii ce încă nu a fost înțeleasă de știința modernă. Ca atare, nu este considerată un fenomen supranatural, ci ca o manifestare a „marilor puteri imanente naturalului”, după cum spune Leo Martello. Unii wiccani consideră că magia înseamnă folosirea la maxim a tuturor celor cinci simțuri, cu rezultate suprinzătoare, pe când alți wiccani nu pretind că știu cum funcționează magia, ci doar cred în ea deoarece i-au resimțit efectele.Mulți wiccani din perioada timpurie, cum ar fi Alex Sanders și Doreen Valiente, și-au numit practicile „magie albă”, spre a fi în opoziție cu „magia neagră” asociată în opinia lor răului și satanismului. Sanders a folosit și termenii „calea mâinii stângi” pentru magia răuvoitoare, respectiv „calea mâinii drepte” pentru magia binevoitoare. Unii wiccani contemporani descurajează însă aceste dihotomii; un exemplu de argument adus este că negrul ca și culoare nu ar trebui să fie asociat cu răul.Cercetătorii Rodney Stark și William Bainbridge au susținut în 1985 că wicca „a răspuns secularizării cu o întoarcere hotărâtă înspre magie” și că este o religie reacționară ce va dispărea în curând. Istoricul Ronald Hutton a criticat această opinie în 1999 spunând că dovezile arată contrariul și că „un mare număr [de wiccani] lucrează în domenii foarte avansate [ale culturii științifice], de exemplu în domeniul calculatoarelor”.

 

Codul moral

Nu există un cod moral sau etic împărtășit de toate tradițiile wiccane. Totuși, majoritatea wiccanilor urmează Sfatul Wiccan: „de pe nimeni nu rănește, fă cum inima-ți poftește”. Interpretarea cea mai răspândită vede în această propozițe o declarație a libertății de acțiune corelată cu nevoia de a-și asuma responsabilitatea propriilor acțiuni și nevoia de a reduce la minim răul făcut altora și sieși. Un alt element important al codului moral wiccan este Legea triplei reîntoarceri, conform căreia orice faptă bună sau rea se va întoarce persoanei care a facut-o cu o putere de trei ori mai mare, asemănător ideii de karma. Sfatul și Legea au fost ideile lui Gerald Gardner și au fost adoptate ulterior și de alte tradiții.De asemenea, mulți wiccani încearcă să urmeze calea virtuților menționate de Doreen Valiente în Charge of the Goddess. Acestea sunt veselia, respectul, onoarea, modestia, puterea, frumusețea și compasiunea. Valiente ordonează aceste virtuți în perechi complementare, reflectând astfel dualismul frecvent întâlnit în cultul wiccan. Unii wiccani aparținând unor tradiții mai vechi respectă și un set de 161 Legi wiccane, denumite și Legile meșteșugului sau Ardanes. Valiente, una dintre primele mari preotese din tradiția gardneriană, a comentat că aceste legi au fost cel mai probabil inventate de Gerald Gardner însuși în limbaj arhaic ca urmare a conflictelor interne în coven-ul său din Bricket Wood.Inițial Gerald Gardner a dat dovadă de animozitate față de homosexualitate, susținând că atrage „blestemul Zeiței”, însă în prezent aceasta se bucură de acceptare în rândul tuturor tradițiilor wiccane.

 

Cele cinci elemente

Wiccanii cred în existența celor cinci elemente în mod metaforic (nu literal ca în Grecia antică). Elementele sunt considerate reprezentări ale stărilor de agregare ale materiei. Multe ritualuri magice presupun invocarea elementelor, cel mai important fiind sfințirea cercului magic. Cele cinci elemente sunt aerul, focul, apa și pământul, alături de spirit, care le unește pe primele patru.Diverși autori au folosit mai multe analogii pentru a explica acest concept. De pildă, wiccana Ann-Marie Gallagher l-a descris prin comparație cu un arbore. Un arbore e format din pământ (sol și materie vegetală), apă (sevă și umezeală), foc (corespondentul fotosintezei) și aer (producerea de oxigen din dioxid de carbon). Toate acestea sunt unite prin spirit.Fiecare element este asociat unui punct cardinal: aerul cu estul, focul cu sudul, apa cu vestul, pâmântul cu nordul și spiritul cu mijlocul. Totuși, unii wiccani, cum ar fi Frederic Lamond, susțin că aceste asocieri sunt valabile doar în cazul geografiei Angliei de sud, unde s-a dezvoltat wicca, și că wiccanii ar trebui să le adaptezii specificului geografic al regiunii în care se află. De exemplu, locuitorii coastei de est din America de Nord ar trebui să invoce apa nu dinspre vest, ci dinspre est, adică dinspre Oceanul Atlantic.

 

Obiceiuri
Practici rituale

Wiccanii folosesc mai multe ritualuri când practică magia sau când sărbătoresc anumite ocazii. De obicei, coven-ul (sau practicantul singur) pregătește și purifcă ritualic un cerc magic. Pregătirea cercului implică de obicei invocarea „Paznicilor” punctelor cardinale, împreună cu elementul corespondent fiecăruia: aer, foc, apă și pământ. Odată cercul pregătit, se poate trece la efectuarea unui ritual potrivit anotimpului, la adresarea de rugăciuni Zeului și Zeiței sau la magie.

Unelte

Ritualurile wicca presupun utilizarea unor unelte magice speciale. Printre acestea se numără un cuțit neascuțit numit athame, o baghetă, o amuletă și o cupă. În plus, de multe ori se folosește și o mătură, un cazan, lumânări, tămâie și un cuțit mai mic cu lama curbată, denumit boline. În cercul magic se află de obicei un altar pe care se așază aceste unelte. Aici se pot pune și obiecte reprezentând Zeul și Zeița. În unele tradiții se obișnuiește ca, înainte de intrarea în cercul magic, practicanul să țină post în acea zi și/sau să se îmbăieze inainte de ritual. După terminarea ritualurilor, se adresează mulțumiri Zeului, Zeiței și Paznicilor, iar apoi se închide cercul magic.Un aspect controversat al wicca, mai ales în tradiția gardneriană, este obiceiul unor practicanți de a fi goi când efectuează ritualuri. În limba engleză se folosește termenul skyclad(„înveșmântat doar cu cerul”). Totuși, când lucrează îmbrăcați, wiccanii poartă robe prinse cu curele la brâu, haine cu aspect medieval sau chiar și haine normale.

 

Roata anului

Roata anului reprezintă cele opt sărbători celebrate de wiccani în cursul anului și cunoscute sub denumirea de sabbaturi.Patru dintre acestea sunt sabbaturi mari și coincid cu vechile date când celții sărbătoreau festivalurile focului. În 1958 coven-ul din Bricket Wood a adoptat sabbaturile mici, cele ce cad de solstiții și echinocții. Numele date acestor sărbători sunt deseori inspirate din păgânismul germanic sau celtic, dar trebuie observat că ele nu sunt reconstituiri ale acestora, ci înclină mai degrabă spre o formă de universalism. Practicile rituale ocazionate de sabbaturi pot prezenta trăsături specifice culturilor din care și-au primit numele, dar și influențe venite din culturi complet diferite.

Lista celor opt sabbaturi începe cu Samhain, considerat a fi Anul Nou celtic.

Samhain – Marele sabbat al morților (1 noiembrie)
Yule – Micul sabbat al solstițiului de iarnă
Imbolc – Mare sabbat (2 februarie)
Ostara – Micul sabbat al echinocțiului de primăvară
Beltane (în română, Armindeni) – Mare sabbat (1 mai)
Litha (în română, Sânzienele sau Drăgaica) – Micul sabbat al solstițiului de vară
Lughnasadh sau Lammas – Marele sabbat al recoltei (1 august)
Mabon – Micul sabbat al echinocțiului de toamnă

 

Rituri de trecere

În wicca se găsesc numeroase rituri de trecere. Poate cel mai important este ritul de inițiere, prin care o persoană se alătură religiei wiccane. În tradițiile bazate pe învățăturile lui Gerald Gardner exista un proces complex de inițiere bazat pe grade. Conform lui Gardner, trebuie să treacă un an și o zi între momentul când persoana interesată începe să studieze Meșteșugul și momentul inițierii, însă Gardner a încălcat această regulă frecvent cu persoanele pe care le-a inițiat.Un alt rit practicat de wiccani este cel de împreunare a mâinilor (în engleză în original handfasting), după cum sunt cunoscute căsătoriile în această religie. Unii wiccani se căsătoresc de probă timp de un an și o zi cu ocazia sabbatului Lughnasadh, după un vechi obicei irlandez. Un jurământ adeseori folosit este cel conform căruia căsătoria va dura „atât cât va dăinui dragostea”, spre deosebire de varianta creștină „până când moartea ne va despărți”.Copiii născuți în familii wiccane pot fi supuși unui ritual asemănător botezului (în engleză în original wiccaning). Scopul acestui ritual este de a pune copilul sub protecția Zeului și a Zeiței. Copilul nu este însă obligat să se alăture religiei dacă nu dorește acest lucru atunci când crește mare, având în vedere importanța liberului arbitru în wicca.

 

Cartea Umbrelor

În wicca nu există un set de scrieri sfinte asemănător Bibliei creștine sau Coranului islamic, cu toate că există anumite texte considerate importante de mai multe tradiții. Gerald Gardner a folosit o carte ce cuprindea mai multe texte, denumită Cartea Umbrelor, pe care o modifica sau o completa deseori. Această carte a preluat texte din diverse surse, cum ar fi Aradia – Evanghelia vrăjitoarelor, de Charles Godfrey Leland (1899) sau lucrările ocultistului Aleister Crowley (sec. XIX-XX). Cartea cuprinde și poezii scrise de Gardner și de Marea Preoteasă Doreen Valiente, dintre care cea mai cunoscută este Charge of the Goddess.Cartea cuprindea instrucțiuni cu privire la desfășurarea ritualurilor și vrăjilor. Intenția lui Gardner a fost ca fiecare copie a Cărții Umbrelor să fie diferită, deoarece fiecare practicant ar fi copiat cartea de la cel ce l-a inițiat, dar modificând ceea ce personal considera că nu îi este de ajutor. Totuși, în zilele noastre, mulți wiccani(de obicei au ochii verzi) din tradiția gardneriană, mai ales din Statele Unite, au păstrat o copie identică celei copiate de Marea Preoteasă Monique Wilson de la Gardner însuși. Cartea Umbrelor trebuia să fie un secret al celor inițiați în tradiția gardneriană, însă unii autori au publicat părți din aceasta. Printre ei se numără Charles Cardell, Lady Sheba, Janet Farrar and Stewart Farrar.În ziua de azi, mulți wiccani care nu aparțin respectivei tradiții au adoptat conceptul de Carte a Umbrelor. Unii practicanți solitari își fac propria Carte a Umbrelor, care poate sau nu să conțină fragmente din Cartea Umbrelor gardneriană. Pe de altă parte, există și tradiții în care practicile rituale nu sunt păstrate în scris și în care o Carte a Umbrelor nu își are rostul.

 

Simboluri

Simbolul Zeiței Întreite este compus din Luna în creștere, Luna plină și Luna în descreștereWiccanii folosesc diferite simboluri, la fel cum creștinii folosesc crucea și evreii steaua lui David. Cel mai important dintre acestea este pentagrama, ale cărei cinci colțuri simbolizează cele cinci elemente, precum și ideea că ființa umană, cu cele cinci extremități, este o reprezentare la nivel microcosmic a universului. Alte simboluri întâlnite în wicca sunt triquetra și cele trei Luni reprezentând Zeița Întreită.

Gerald Brosseau Gardner (13 iunie 1884 – 12 februarie 1964), cunoscut și sub numele de ambarcațiune Scire , a fost un wiccan englez , precum și autor și antropolog și arheolog amator . El a contribuit la aducerea în atenția publică a religiei păgâne contemporane din Wicca, scriind unele dintre textele sale religioase definitive și întemeind tradiția Wicca Gardneriană .

Gerald Brosseau Gardner
Gerald Gardner, Witch.jpg
Născut

13 iunie 1884

Decedat

12 februarie 1964 (79 de ani)

la bordul navei, în drum spre Tunis
OcupaţieMașină de plantat ceai și cauciuc, vameș, preot Wiccan, scriitor, romancier
Soț (soți)Dorothy Rosedale
Părinţi)William Robert Gardner
Louise Burguelew Ennis

Născut într-o familie de clasă medie-înaltă din Blundellsands , Lancashire , Gardner și-a petrecut o mare parte din copilărie în străinătate în Madeira . În 1900, s-a mutat în Ceylonul colonial , apoi în 1911 în Malaya , unde a lucrat ca funcționar public, dezvoltând independent un interes pentru popoarele native și scriind hârtii și o carte despre practicile lor magice. După pensionarea sa în 1936, a călătorit în Cipru , scris romanul O zeiță sosește înainte de a se întoarce în Anglia. Așezându-se lângă Pădurea Nouă , s-a alăturat unui grup ocult , Ordinul Rosicrucian Crotona Fellowship, prin care a spus că a întâlnit legământul New Forest în care a fost inițiat în 1939. Credând că legământul este o supraviețuire a cultului vrăjitor pre-creștin discutat în operele lui Margaret Murray , a decis să reînvie credința, completând ritualurile coven cu idei împrumutate de la masonerie , magie ceremonială și scrierile lui Aleister Crowley pentru a forma tradiția gardneriană a Wicca.

Trecându-se la Londra în 1945, a devenit intenționat să răspândească această religie, atrăgând atenția presei și să scrie despre aceasta în High Magic’s Aid (1949), Witchcraft Today (1954) și The Meaning of Witchcraft (1959). Fondând un grup Wiccan cunoscut sub numele de legământul Bricket Wood , el a introdus un șir de mari preotese în religie, inclusiv Doreen Valiente , Lois Bourne , Patricia Crowther și Eleanor Bone , prin care comunitatea Gardneriană s-a răspândit în toată Marea Britanie și ulterior în Australia și Statele Unite. Statele de la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960. Implicat o vreme cu Cecil Williamson, Gardner a devenit și director al Muzeului Magiei și Vrăjitoriei de pe Insula Man , pe care l-a condus până la moartea sa.

Gardner este recunoscut la nivel internațional ca „Tatăl Wicca” printre comunitățile păgâne și oculte. Afirmațiile sale cu privire la legământul New Forest au fost examinate pe scară largă, Gardner făcând obiectul investigațiilor pentru istoricii și biografii Aidan Kelly , Ronald Hutton și Philip Heselton .

 

Tinerețe

Copilărie: 1884–99

 

Familia lui Gardner era bogată și de clasă mijlocie superioară , conducând o firmă de familie, Joseph Gardner și Sons, care se descria ca „cea mai veche companie privată din comerțul cu lemn din Imperiul Britanic ”. Specializată în importul de lemn de esență tare , compania fusese fondată la mijlocul secolului al XVIII-lea de Edmund Gardner (n. 1721), un antreprenor care avea să devină ulterior Freeman din Liverpool . [1] Tatăl lui Gerald, William Robert Gardner (1844–1935) fusese fiul cel mai mic al lui Joseph Gardner (n. 1791), după care firma fusese redenumită și care împreună cu soția sa Maria avusese cinci fii și trei fiice. În 1867, William fusese trimis la New York, pentru a promova interesele firmei familiale. Aici, întâlnise o americană, Louise Burguelew Ennis, fiica unui papetarie cu ridicata; intrând într-o relație, s-au căsătorit la Manhattan la 25 noiembrie 1868. După o vizită în Anglia, cuplul s-a întors în SUA, unde s-au stabilit în Mott Haven, Morrisania , în statul New York. [2] Aici s-a născut primul lor copil, Harold Ennis Gardner, în 1870. La un moment dat în următorii doi ani s-au mutat înapoi în Anglia, până în 1873 stabilindu-se în The Glen, o mare casă victoriană din Blundellsands, în Lancashire., nord-vestul Angliei, care se dezvolta într-o suburbie bogată din Liverpool. Aici s-a născut al doilea copil al lor, Robert „Bob” Marshall Gardner, în 1874. [3]

 

În 1876, familia s-a mutat într-una din casele vecine, Ingle Lodge, și aici s-a născut vineri, 13 iunie 1884, al treilea fiu al cuplului, Gerald Brosseau Gardner. [4] Un al patrulea copil, Francis Douglas Gardner, era atunci născut în 1886. [5] Gerald l-ar vedea rar pe Harold, care a continuat să studieze dreptul la Universitatea din Oxford , dar a văzut mai mult despre Bob, care i-a desenat poze, și Douglas, cu care și-a împărtășit creșa. [6]Gardner-ul a angajat o îngrijitoare irlandeză pe nume Josephine „Com” McCombie, căreia i s-a încredințat îngrijirea tânărului Gerald; ulterior, ea va deveni figura dominantă a copilăriei sale, petrecând mult mai mult timp cu el decât părinții săi. [7]Gardner a suferit astm de la o vârstă fragedă, având dificultăți deosebite în iernile reci din Lancashire. Fecioara sa s-a oferit să-l ducă în clime mai calde în străinătate pe cheltuiala tatălui său, în speranța că această afecțiune nu va fi atât de grav afectată. [8] Ulterior, în vara anului 1888, Gerald și Com au călătorit prin Londra până la Nisa, în sudul Franței. [9] După mai mulți ani petrecuți în Marea Mediterană , în 1891 au plecat în Insulele Canare , iar aici Gardner și-a dezvoltat mai întâi interesul pe tot parcursul vieții pentru armament. [10] De acolo, au mers apoi la Accra în Coasta de Aur (modernGhana ). [11]Accra a fost urmată de o vizită la Funchal pe colonia portugheză Madeira ; aveau să petreacă majoritatea următorilor nouă ani pe insulă, revenind în Anglia doar trei-patru luni vara. [12]

Potrivit primului biograf al lui Gardner, Jack Bracelin , Com a fost foarte cochet și „a privit în mod clar în aceste călătorii ca fiind în principal vânătoare de oameni”, privindu-l pe Gardner drept o pacoste. [13] Drept urmare, a fost lăsat în mare măsură în voia sa, pe care a petrecut-o ieșind, întâlnind oameni noi și învățând despre culturi străine. [14] În Madeira, el a început, de asemenea, să strângă arme, dintre care multe erau rămășițe din războaiele napoleoniene , expunându-le pe peretele camerei sale de hotel. [15] Ca urmare a bolii sale și a acestor călătorii străine, Gardner nu a urmat niciodată școala și nici nu a obținut nicio educație formală. [16] El s-a învățat să citească uitându-se la exemplarele revistei The Strand Magazinedar scrierile sale i-au trădat educația precară toată viața, cu o ortografie și o gramatică extrem de excentrice. [17] Un cititor vorace, una dintre cărțile care l-au influențat cel mai mult la acea vreme a fost Florence Marryat ‘s There Is No Death (1891), o discuție despre spiritualism și din care a câștigat o credință fermă în existența unei vieți de apoi . [18]

 

Ceylon și Borneo: 1900–11

În 1900, Com s-a căsătorit cu David Elkington, unul dintre numeroșii ei pretendenți care deținea o plantație de ceai în colonia britanică Ceylon ( Sri Lanka modernă ). [19] S-a convenit cu Gardner că Gerald va locui cu ea pe o plantație de ceai numită Ladbroke Estate din districtul Maskeliya , unde ar putea învăța meseria de ceai . [20] În 1901 Gardner și Elkington au locuit scurt într-un bungalou din Kandy , unde un bungalou vecin tocmai fusese eliberat de ocultiștii Aleister Crowley și Charles Henry Allan Bennett . [21]Pe cheltuiala tatălui său, Gardner s-a antrenat ca un „târâtor”, sau plantator de stagiari, învățând totul despre cultivarea ceaiului; deși nu-i plăcea „nesfârșita tristețe” a muncii, îi plăcea să fie în aer liber și aproape de păduri. [22] A locuit cu Elkington până în 1904, când s-a mutat în propriul său bungalou și a început să-și câștige existența lucrând la moșia de ceai Non Pareil de sub Câmpiile Horton . El și-a petrecut o mare parte din timpul liber vânând căprioare și făcând drumeții prin pădurile locale, familiarizându-se cu indigenii din Singhalese și interesându-se foarte mult de credințele lor budiste . [23] În decembrie 1904, părinții și fratele său mai mic au vizitat, tatăl său cerându-i să investească într-un cauciuc pionierplantație pe care Gardner urma să o conducă; situat lângă satul Belihil Oya, era cunoscut sub numele de Atlanta Estate, dar i-a permis mult timp liber. [24] Explorând interesul său pentru armament, în 1907 Gardner a aderat la Ceylon Planters Rifle Corps , o forță de voluntari locali compusă din plantatori europeni de ceai și cauciuc, intenționați să-și protejeze interesele împotriva agresiunii străine sau a insurecției interne. [25]

În 1907 Gardner s-a întors în Marea Britanie pentru câteva luni de concediu, petrecând timp cu familia sa și alăturându-se Legiunii Frontierilor , o miliție fondată pentru a respinge amenințarea invaziei germane. [26] În timpul vizitei sale, Gardner a petrecut mult timp cu relațiile de familie cunoscute sub numele de Sergenesons. Gardner a devenit foarte prietenos cu această latură a familiei sale, pe care părinții săi anglicani au evitat-o ​​pentru că erau metodiste . Potrivit lui Gardner, Surgenezonii au vorbit cu ușurință despre paranormal cu el; patriarhul familiei, Ted Surgeneson, credea că zânelelocuiau în grădina sa și spuneau „De multe ori simt că sunt acolo și uneori i-am văzut”, deși a recunoscut cu ușurință posibilitatea că totul era în imaginația sa. [27] De la Sergenesoni, Gardner a susținut că a descoperit un zvon de familie conform căruia bunicul său, Joseph, fusese o vrăjitoare practicantă , după ce a fost convertită la practică de către amanta sa. [28] O altă credință familială neconfirmată repetată de Gardner a fost că un strămoș scoțian, Grissell Gairdner, fusese ars ca vrăjitoare în Newburgh în 1610. [29]

În timp ce lucra în Borneo în 1911, Gardner a evitat atitudinile rasiste ale colegilor săi, împrietenindu-se cu membrii comunității indigene Dayak, fascinați de credințele lor magico-religioase, tatuajele și manifestările de armament.

Gardner s-a întors în Ceylon la sfârșitul anului 1907 și s-a stabilit la rutina de gestionare a plantației de cauciuc. În 1910 a fost inițiat ca ucenic francmason în Loja Sfinxului nr. 107 din Colombo , afiliată cu Marea Lojă irlandeză . Gardner a acordat o mare importanță acestei noi activități; Pentru a participa la întâlniri masonice, el a trebuit să aranjeze un concediu de weekend, să meargă 15 mile până la cea mai apropiată gară din Haputale și apoi să ia un tren spre oraș. El a intrat în al doilea și al treilea grad de masonerie în următoarea lună, dar acest entuziasm pare să fi scăzut și a demisionat în anul următor, probabil pentru că intenționa să părăsească Ceylonul. [30]Experimentul cu creșterea cauciucului la Atlanta Estate s-a dovedit relativ nereușit, iar tatăl lui Gardner a decis să vândă proprietatea în 1911, lăsându-l pe Gerald șomer. [31]

În acel an, Gardner s-a mutat în regiunea britanică Borneo de Nord , câștigând un loc de muncă ca plantator de cauciuc la Mawo Estate la Membuket. Cu toate acestea, el nu s-a descurcat bine cu managerul plantației, un rasist pe nume RJ Graham, care dorise să defrișeze întreaga zonă locală. [32] În schimb, Gardner a devenit prietenos cu mulți dintre localnici, inclusiv cu oamenii Dyak și Dusun . [33] Antropolog amator, Gardner a fost fascinat de modul de viață indigen, în special de formele locale de armament, cum ar fi sumpitanul . [34] El a fost intrigat de tatuajedin Dayak și fotografiile lui din viața ulterioară arată tatuaje mari de șarpe sau dragon pe antebrațe, probabil obținute în acest moment. [35] Având un mare interes pentru credințele religioase indigene, Gardner i-a spus primului său biograf că a participat la ședințele Dusun sau la ritualurile de vindecare. [36]El a fost nemulțumit de condițiile de muncă și de atitudinile rasiste ale colegilor săi, iar când a dezvoltat malarie a simțit că aceasta este ultima paie; a părăsit Borneo și s-a mutat la Singapore , în ceea ce era atunci cunoscut sub numele de Așezările Strâmtorilor , parte a Malaya britanice . [37]

 

Malaya și Primul Război Mondial: 1911–26

Ajuns la Singapore, inițial a planificat să se întoarcă la Ceylon, dar i sa oferit un loc de muncă ca asistent pe o plantație de cauciuc din Perak , nordul Malaya, și a decis să o ia, lucrând pentru Borneo Company . [38] Ajuns în zonă, a decis să suplimenteze acest venit prin achiziționarea propriei sale proprietăți, Bukit Katho, pe care putea să cultive cauciuc; dimensionat inițial la 450 de acri, Gardner a cumpărat diferite bucăți de teren adiacent până când a acoperit 600 de acri. [39] Aici, Gardner s-a împrietenit cu un bărbat american cunoscut sub numele de Cornwall, care s-a convertit la Islam și s-a căsătorit cu o femeie locală din Malaezia. [40]Prin Cornwall, Gardner a fost prezentat multor localnici, cu care s-a împrietenit în curând, inclusiv membri ai popoarelor Senoi și Malay . Cornwall l-a invitat pe Gardner să facă Shahada , mărturisirea de credință musulmană, ceea ce a făcut; i-a permis să câștige încrederea localnicilor, deși nu ar deveni niciodată un musulman practicant. Cornwall a fost totuși un musulman neortodox, iar interesul său pentru popoarele locale a inclus convingerile lor magice și spirituale, la care l-a prezentat și pe Gardner, care a avut un interes deosebit pentru kris , un cuțit ritual cu utilizări magice. [41]

În 1915, Gardner s-a alăturat din nou unei miliții de voluntari locali, Rifles pentru voluntari din statele malaysiene. Deși între 1914 și 1918 Primul Război Mondial se dezlănțuia în Europa, efectele sale au fost puțin simțite în Malaya, în afară de Revolta din Singapore din 1915 . [42] Gardner era dornic să facă mai mult pentru efortul de război și în 1916 s-a întors din nou în Marea Britanie. El a încercat să se alăture marinei britanice , dar a fost refuzat din cauza sănătății. [43] Incapabil să lupte pe linia frontului, a început să lucreze ca ordonator în Detașamentul de ajutor voluntar (VAD) din Primul Spital General de Vest, Fazakerley, situat la periferia orașului Liverpool. Lucra în VAD când victimele s-au întors din Bătălia de la Somme și era angajat să îngrijească pacienții și să ajute la schimbarea pansamentelor. Curând a trebuit să renunțe la acest lucru când s-a întors malaria și, prin urmare, a decis să se întoarcă în Malaya în octombrie 1916 din cauza climatului mai cald. [44]

El a continuat să administreze plantația de cauciuc, dar după sfârșitul războiului, prețurile mărfurilor au scăzut și până în 1921 era dificil să obții profit. [45] S- a întors din nou în Marea Britanie, ceea ce a presupus ulterior biograful Philip Heselton ar fi putut fi o încercare nereușită de a cere tatălui său bani. [46] Întorcându-se în Malaya, Gardner a constatat că Compania Borneo îl demisese și că a fost forțat să găsească de lucru cu Departamentul de Lucrări Publice. [47] În septembrie 1923 a depus cereri la Biroul Vamal pentru a deveni inspector guvernamental al plantațiilor de cauciuc, o slujbă care presupunea o mare parte a călătoriilor prin țară, lucru care i-a plăcut. [48]După o boală scurtă, dar gravă, JohoreGuvernul l-a repartizat pe Gardner într-un birou în Biroul Terenului în timp ce acesta și-a revenit, în cele din urmă fiind promovat la funcția de ofițer principal al vamilor. În această calitate, a fost numit inspector al magazinelor de cauciuc, supraveghind reglementarea și vânzarea cauciucului în țară. În 1926 a fost pus în sarcina monitorizării magazinelor care vând opiu , observând nereguli regulate și un comerț ilegal înfloritor cu substanța controlată; crezând că opiul este în esență inofensiv, există dovezi care indică faptul că Gardner a luat probabil mită în această poziție, câștigându-și o mică avere. [49]

 

Căsătoria și arheologia: 1927–36

Mama lui Gardner murise în 1920, dar el nu se întorsese în Marea Britanie cu acea ocazie. [50] Cu toate acestea, în 1927 tatăl său s-a îmbolnăvit foarte mult de demență , iar Gardner a decis să-l viziteze. La întoarcerea în Marea Britanie, Gardner a început să investigheze spiritismul și mediumnitatea. Curând a avut câteva întâlniri pe care le-a atribuit spiritelor membrilor familiei decedați. Continuând să viziteze bisericile și ședințele spiritualiste, el a fost extrem de critic față de ceea ce a văzut, deși a întâlnit mai multe medii pe care le considera autentice. Se pare că un mediu a luat contact cu un văr decedat al lui Gardner, eveniment care l-a impresionat foarte mult. Primul său biograf, Jack Bracelin, relatează că acesta a fost un punct de atracție în viața lui Gardner și că un interes academic anterior pentru spiritualism și viața de după moarte a devenit o chestiune de credință personală fermă pentru el. [51]În aceeași seară (28 iulie 1927) după ce Gardner a cunoscut acest mediu, a întâlnit-o pe femeia cu care urma să se căsătorească; Dorothea Frances Rosedale, cunoscută sub numele de Donna, o rudă a cumnatei sale Edith. El a rugat-o să se căsătorească cu el a doua zi și ea a fost de acord. Deoarece concediul său se apropia de sfârșit foarte curând, ei s-au căsătorit rapid la 16 august la Biserica St Jude, Kensington , apoi au călătorit în luna de miere în Ryde pe Insula Wight , înainte de a se îndrepta prin Franța spre Malaya. [52]

Sosind în țară, cuplul s-a stabilit într-un bungalou la Bukit Japon din Johor Bahru . [53] Aici, el s-a implicat din nou în francmasonerie, aderându-se la Johore Royal Lodge nr. 3946, dar s-a retras din ea până în aprilie 1931. [54] Gardner s-a întors și la vechile sale interese în antropologia Malaya, fiind martorul magiei. practici practicate de localnici și el a acceptat cu ușurință credința în magie . [55] În timpul petrecut în Malaya, Gardner a devenit din ce în ce mai interesat de obiceiurile locale, în special de cele implicate în magia popularăși arme. Gardner nu a fost interesat doar de antropologia Malaya, ci și de arheologia ei. El a început săpăturile în orașul Johore Lama, singur și în secret, deoarece sultanul local considera arheologii puțin mai buni decât tâlharii de morminte. Înainte de investigațiile lui Gardner, nu a avut loc nicio săpătură arheologică serioasă în oraș, deși el însuși a dezgropat în curând patru mile de lucrări de terasament și a descoperit descoperiri care includ morminte, ceramică și porțelan datând din Ming China . [56] El a continuat să înceapă săpături suplimentare la cimitirul regal din Kota Tinggi și în orașul din junglă Syong Penang. [57] Descoperirile sale au fost afișate ca o expoziție despre „Istoria timpurie a lui Johore” laMuzeul Național din Singapore și mai multe mărgele descoperite de el sugerează că comerțul se desfășura între Imperiul Roman și Malaezii, probabil, se gândea Gardner, prin India. [58] De asemenea, a găsit monede de aur provenind din Johore și a publicat lucrări academice atât pe mărgele, cât și pe monede. [59]

 

O selecție de cuțite kris ; Gardner a fost foarte interesat de astfel de articole, chiar autorul textului definitiv pe această temă, Keris and Other Malay Weapons (1936).

La începutul anilor 1930, activitățile lui Gardner s-au mutat de la cele exclusiv ale unui funcționar public și el a început să se gândească la sine mai degrabă ca un folclorist, arheolog și antropolog. [60] El a fost încurajat de acest lucru de către directorul Muzeului Raffles (acum Muzeul Național din Singapore ) și de alegerea sa pentru Fellowship of the Royal Anthropological Institute în 1936. [61] În drum spre Londra în 1932, Gardner s-a oprit. în Egipt și, înarmat cu o scrisoare de prezentare, s-a alăturat lui Sir Flinders Petrie, care excavează situl Tall al-Ajjul din Palestina . [62]Ajuns la Londra în august 1932, a participat la o conferință despre preistorie și protoistorie la King’s College din Londra , participând la cel puțin două prelegeri care descriau cultul Zeiței Mame . [63] De asemenea, s-a împrietenit cu arheologul și practicantul păgânului Alexander Keiller , cunoscut pentru săpăturile sale de la Avebury , care l-ar încuraja pe Gardner să se alăture săpăturilor de pe dealul Hembury din Devon , la care au participat și Aileen Fox și Mary Leakey . [64]

Întorcându-se în Asia de Est, a luat o corabie din Singapore către Saigon în Indo-China franceză , de unde a călătorit la Phnom Penh , vizitând Pagoda de Argint . Apoi a luat un tren spre Hangzhou, în China, înainte de a continua pe Shanghai ; din cauza războiului civil chinez în curs , trenul nu s-a oprit pe tot parcursul călătoriei, lucru care i-a enervat pe călători. [65] În 1935, Gardner a participat la cel de-al doilea Congres pentru cercetări preistorice din Extremul Orient din Manila , Filipine , făcând cunoștință cu mai mulți experți în domeniu. [66]Principalul său interes de cercetare consta în lama kris malay , pe care, în mod neobișnuit, a ales-o să scrie „keris”; în cele din urmă a adunat 400 de exemple și a vorbit cu băștinașii despre utilizările lor magico-religioase. Decizând să scrie o carte despre acest subiect, el a scris Keris și alte arme malaysiene , fiind încurajat să facă acest lucru de către prietenii antropologi; ulterior, va fi editată într-o formă lizibilă de Betty Lumsden Milne și publicată de compania Progressive Publishing Company din Singapore în 1936. [67] A fost bine primită de cercurile literare și academice din Malaya. [68]În 1935, Gardner a auzit că tatăl său a murit, lăsându-i un legat de 3.000 de lire sterline. Această asigurare a independenței financiare l-ar fi putut determina să ia în considerare pensionarea și, întrucât trebuia să facă o lungă perioadă de concediu în 1936, serviciul public Johore i-a permis să se retragă ușor mai devreme, în ianuarie 1936. Gardner a dorit să rămână în Malaya, dar a acceptat soția sa Donna, care a insistat să se întoarcă în Anglia. [69]

 

Întoarcerea în Europa: 1936–38

În 1936, Gardner și Donna au părăsit Malaya și s-au îndreptat spre Europa. A mers direct la Londra, închirindu-le un apartament la 26 Charing Cross Road. [70] Gardner a vizitat Palestina , implicându-se în săpăturile arheologice conduse de JL Starkey la Lachish . Aici a devenit deosebit de interesat de un templu care conținea statui atât pentru zeitatea masculină a teologiei iudeo-creștine, cât și pentru zeița păgână Ashtoreth . [71] Din Palestina, Gardner a plecat în Turcia , Grecia , Ungaria și Germania. În cele din urmă a ajuns în Anglia, dar în curând a plecat într-o vizită în Danemarcasă participe la o conferință despre armament la Palatul Christiansborg , Copenhaga , în cadrul căreia a ținut o discuție despre Kris . [72]

Întorcându-se în Marea Britanie, el a descoperit că climatul îl îmbolnăvea, determinându-l să se înregistreze la un medic, Edward A.Gregg, care i-a recomandat să încerce nudismul . Ezitant la început, Gardner a participat mai întâi la un club de nudiști din interior, Lotus League din Finchley , în nordul Londrei, unde și-a făcut mai mulți prieteni noi și a simțit că nuditatea i-a vindecat boala. Când a venit vara, a decis să viziteze un club de nudiști în aer liber, cel din Fouracres, în apropiere de orașul Bricket Wood din Hertfordshire , pe care în curând a început să îl frecventeze. [73] Prin nudism, Gardner și-a făcut o serie de prieteni notabili, printre care James Laver (1899–1975), care a devenit Păstrătorul de amprente și desene laVictoria and Albert Museum și Cottie Arthur Burland (1905–1983), care a fost curatorul Departamentului de etnografie de la British Museum . [74] Biograful Philip Heselton a sugerat că, prin scena nudistă, Gardner l-ar fi putut întâlni și pe Dion Byngham (1896-1990), un membru în vârstă al Ordinului Cavaleriei din lemn, care a propus o religie păgână contemporană cunoscută sub numele de dionisianism. [75] Până la sfârșitul anului 1936, Gardner își găsea apartamentul Charing Cross Road înghesuit și s-a mutat în blocul de la 32a Palat Buckingham Mansions. [76]

O placă ridicată pentru a marca casa de la Highcliffe în care a locuit Gardner în timpul celui de-al doilea război mondial.

Temându-se de frigul iernii engleze, Gardner a decis să plece spre Cipru la sfârșitul anului 1936, rămânând acolo în anul următor. Vizitând Muzeul din Nicosia , a studiat săbiile epocii bronzului de pe insulă, aruncând cu succes una dintre ele, pe baza căreia a scris o lucrare intitulată „Problema cenușiei de bronz a pumnalului de bronz”, care va fi tradusă ulterior în ambele. Franceză și daneză, fiind publicate în revistele Société Préhistorique Française și respectiv Vaabenhistorisk Selskab. [77] Înapoi la Londra, în septembrie 1937, Gardner a solicitat și a primit un doctorat în filosofie de la Extensia Meta Collegiate a National Electronic Institute, o organizație cu sediul în Nevadacare a fost recunoscut pe scară largă de către instituțiile academice ca oferind diplome academice nevalide prin poștă contra cost. Ulterior, el se va numi „Dr. Gardner”, în ciuda faptului că instituțiile academice nu i-ar recunoaște calificările. [78]

Plănuind să se întoarcă la săpăturile palestiniene în iarna următoare, a fost împiedicat să facă acest lucru atunci când Starkey a fost ucis. În schimb, a decis să se întoarcă în Cipru. Credincios în reîncarnare , Gardner a ajuns să creadă că a trăit pe insulă odată, într-o viață anterioară, cumpărând ulterior un teren în Famagusta , planificând să construiască o casă pe ea, deși acest lucru nu a avut loc niciodată. [79] Influențat de visele sale, el a scris primul său roman, A Goddess Arrives , în următorii câțiva ani. Se învârte în jurul unui englez care trăiește în Londra anilor 1930, numit Robert Denvers, care își amintește de o viață anterioară de cipriot din epoca bronzului – o aluzie la Gardner însuși – complotul principal alA Goddess Arrives se află în vechiul Cipru și prezintă o regină, Dayonis, care practică vrăjitoria în încercarea de a-și ajuta poporul să se apere de invadarea egiptenilor . Publicată la sfârșitul anului 1939, biograful Philip Heselton a menționat că cartea a fost „o primă operă de ficțiune foarte competentă”, cu aluzii puternice la acumularea care a avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial . [80] Întorcându-se la Londra, el a ajutat la săparea tranșeelor ​​de adăpost în Hyde Park ca parte a acumulării războiului, oferindu-se, de asemenea, voluntar pentru serviciul de pază a atacurilor aeriene . [81] Temându-se de bombardarea orașului, Gardner și soția sa s-au mutat curând la Highcliffe , chiar la sud de New Forest.în Hampshire . Aici au cumpărat o casă construită în 1923 numită Southridge, situată la colțul Highland Avenue și Elphinstone Road. [82]

 
 

Implicare în Wicca

Ordinul rozicrucian: 1938–39

Templul Crucii Trandafirilor , Teophilus Schweighardt Constantiens , 1618.

În Highcliffe, Gardner a dat peste o clădire care se descrie ca fiind „Primul Teatru Rosicrucian din Anglia”. [83]Având un interes pentru rozicrucianism , o tradiție magico-religioasă importantă în esoterismul occidental , Gardner a decis să participe la una dintre piesele interpretate de grup; în august 1939, Gardner și-a dus soția la un spectacol teatral bazat pe viața lui Pitagora . Tespiană amatoră, ea a urât spectacolul, considerând calitatea atât a actorilor, cât și a scenariului teribil, și a refuzat să meargă din nou. [84] Neperturbat și sperând să afle mai multe despre rozacrucianism, Gardner s-a alăturat grupului însărcinat cu conducerea teatrului, Ordinul Rosicrucian Crotona Fellowshipși au început să participe la întâlnirile ținute în ashramul lor local . Fondată în 1920 de George Alexander Sullivan, Fellowship se bazase pe un amestec de rozicrucianism, teosofie , masonerie și propria sa inovație personală și se mutase la Christchurch în 1930. [85]

Odată cu trecerea timpului, Gardner a devenit critic pentru multe dintre practicile Ordinului rozicrucian; Adepții lui Sullivan au susținut că este nemuritor, fiind fostul celebru personaj istoric Pitagora , Cornelius Agrippa și Francis Bacon . Gardner l-a întrebat pe față dacă era și evreu rătăcitor , spre supărarea lui Sullivan însuși. O altă credință susținută de grup pe care Gardner a găsit-o amuzantă a fost că o lampă agățată de unul dintre plafoane era Sfântul Graal deghizat al legendei Arthurian . [86]Nemulțumirea lui Gardner față de grup a crescut, mai ales când, în 1939, unul dintre liderii grupului a trimis o scrisoare către toți membrii în care a declarat că războiul nu va veni. A doua zi, Marea Britanie a declarat război Germaniei , neimpresionând foarte mult pe Gardner, din ce în ce mai cinic. [87]

Alături de rozicrucianism, Gardner urmărea și alte interese. În 1939, Gardner s-a alăturat Societății Folk-Lore ; prima sa contribuție la jurnalul său Folk-Lore , a apărut în numărul din iunie 1939 și a descris o cutie de relicve de vrăjitorie despre care el credea că aparținea secolului al XVII-lea „Witch-Finder General”, Matthew Hopkins . Ulterior, în 1946, el va deveni membru al consiliului de guvernare al societății, deși majoritatea celorlalți membri ai societății se fereau de el și de acreditările sale academice. [88] Gardner s-ar alătura și Asociației Istorice, fiind ales Copreședinte al filialei sale Bournemouth și Christchurch în iunie 1944, după care a devenit un susținător vocal pentru construirea unui muzeu local pentru arondismentul Christchurch. [89] De asemenea, s-a implicat în pregătirile pentru războiul iminent, alăturându-se ca gardian la Precauțiile împotriva raidului aerian (ARP), unde a ajuns în curând la o poziție de vechime locală, cu propria sa casă atribuită ca post ARP. [90] În 1940, după izbucnirea conflictului, a încercat să se înscrie și pentru voluntarii de apărare locală, sau „Gardă la domiciliu”, dar a fost respins pentru că era deja gardian ARP. El a reușit să ocolească această restricție prin aderarea la Garda locală locală în calitatea de armurier, care a fost clasificat oficial ca personal tehnic. [91] Gardner a fost foarte interesat de Home Guard, ajutându-și să-și înarmeze semenii din propria colecție personală de arme și fabricând personal cocktailuri molotov . [92]

 

Legământul Pădurea Nouă: 1939–44

Deși sceptic cu privire la Ordinul rozicrucian, Gardner s-a descurcat bine cu un grup de indivizi din grup care au fost „mai degrabă bătuți de frunte de ceilalți, s-au ținut singuri”. [93] Biograful lui Gardner, Philip Heselton, a teoretizat că acest grup era format din Edith Woodford-Grimes (1887–1975), Susie Mason, fratele ei Ernie Mason și sora lor Rosetta Fudge, care veniseră inițial din Southamptonînainte de a se muta în zonă. în jurul Highcliffe, unde s-au alăturat Ordinului. [93]Potrivit lui Gardner, „spre deosebire de mulți dintre ceilalți [din Ordin], [ei] trebuiau să-și câștige existența, erau veseli și optimiști și aveau un interes real pentru ocultism”. Gardner a devenit „cu adevărat foarte iubitor de ei”, remarcând că „ar fi trecut prin iad și ape mari chiar și atunci pentru oricare dintre ei”. [94] În special, el s-a apropiat de Woodford-Grimes, fiind invitat la ea acasă pentru a se întâlni cu fiica ei, iar cei doi s-au ajutat reciproc la scrierea lor, Woodford-Grimes probabil ajutându-l pe Gardner să editeze A Goddess Arrives înainte de publicare. Gardner îi va da ulterior porecla „Dafo”, pentru care va deveni mai cunoscută. [95]

Moara din Highcliffe, unde Gardner ar fi fost inițiat în Craft

Potrivit relatării ulterioare a lui Gardner, într-o noapte din septembrie 1939 l-au dus la o casă mare deținută de „Old Dorothy” Clutterbuck , o femeie bogată din localitate, unde a fost obligat să se dezbrace și să fie luat printr-o ceremonie de inițiere. La jumătatea ceremoniei, a auzit cuvântul „Wicca (masculin)” și „Wicce (femeie)” și l-a recunoscut ca fiind un cuvânt în engleză veche pentru „vrăjitoare”. El cunoștea deja teoria lui Margaret Murray despre cultul vrăjitoarelor și că „atunci am știut atunci că ceea ce credeam că ars cu sute de ani în urmă a supraviețuit”. [96] Acest grup, susținea el, era legământul New Forest ,și le-a crezut ca fiind una dintre puținele cloșci supraviețuitoarea religiei antice, precreștine, a cultului vrăjitoarei. Cercetările ulterioare de către Hutton și Heselton au arătat că, de fapt, legământul New Forest s-a format probabil abia la mijlocul anilor 1930, pe baza unor surse precum magia populară și teoriile lui Margaret Murray. [97]

Gardner a descris vreodată unul dintre ritualurile lor în profunzime și acesta a fost un eveniment pe care l-a numit „Operațiunea Con de putere”. Potrivit propriei relatări, a avut loc în 1940 într-o parte a Pădurii Noi și a fost conceput pentru a alunga naziștii de la invadarea Marii Britanii prin mijloace magice. Gardner a susținut că un „Mare Cerc” a fost ridicat noaptea, cu un „mare con de putere” – o formă de energie magică – fiind ridicat și trimis la Berlin cu comanda „nu poți traversa marea, nu poți traversa marea , nu poți veni, nu poți veni „. [98]

 

Lemnul de cărămidă și originile gardnerianismului: 1945–50

De-a lungul timpului petrecut în New Forest, Gardner călătorise în mod regulat la Londra, păstrându-și apartamentul la Palatul Buckingham Mansions până la mijlocul anului 1939 și vizitând în mod regulat clubul de nudiști din Spielplatz . [99] La Spielplatz s-a împrietenit cu Ross Nichols , pe care îl va introduce mai târziu în religia păgână a Druidriei ; Nichols va deveni îndrăgostit de această credință, fondând în cele din urmă Ordinul Bardilor, Ovatelor și Druizilor . [100] Cu toate acestea, după război, Gardner a decis să se întoarcă la Londra, mutându-se în 47 Ridgemount Gardens, Bloomsbury la sfârșitul anului 1944 sau la începutul anului 1945. [101]Continuându-și interesul pentru nudism, în 1945 a cumpărat un teren în Fouracres, o colonie de nudiști din apropierea satului Bricket Wood din Hertfordshire care avea să fie redenumită în curând Five Acres. Drept urmare, el va deveni unul dintre principalii acționari ai clubului, exercitând un nivel semnificativ de putere asupra oricăror decizii administrative și a fost implicat într-un efort de recrutare pentru a obține mai mulți membri. [102]

Între 1936 și 1939, Gardner s-a împrietenit cu misticul creștin JSM Ward , proprietarul Abbey Folk Park, cel mai vechi muzeu în aer liber din Marea Britanie. Una dintre exponate a fost o cabană din secolul al XVI-lea pe care Ward o găsise în apropiere de Ledbury , Herefordshire și o transportase în parcul său, unde a expus-o ca „cabană a vrăjitoarei”. Gardner a încheiat o înțelegere cu Ward schimbând cabana cu pământul lui Gardner, în apropiere de Famagusta, în Cipru. Cabana vrăjitoarei a fost demontată și piesele transportate la Bricket Wood, unde au fost reasamblate pe terenul lui Gardner, la cinci acri. În Midsummer 1947, el a ținut o ceremonie în cabană ca o formă de încălzire a casei, despre care Heselton a presupus că se bazează probabil pe riturile magice ceremoniale prezentate înCheia lui Solomon grimoire. [103]

Continuându-și interesul pentru creștinismul ezoteric, în august 1946 Gardner a fost hirotonit ca preot în Biserica Britanică Antică , o părtășie deschisă oricui se considera monoteist . Gardner s-a interesat și de Druidry, aderându-se la Ordinul Druidului Antic (ADO) și participând la ritualurile sale anuale de vară la Stonehenge . [104] De asemenea, s-a alăturat Societății Folk-Lore , fiind ales în consiliul lor în 1946 și în același an susținând un discurs despre „Magia artei și talismanii”. Cu toate acestea, mulți semeni – inclusiv Katherine Briggs – au respins ideile lui Gardner și acreditările sale academice frauduloase. [105]În 1946 s-a alăturat și Societății de Cercetare Psihică . [106]

În ziua de mai 1947, prietenul lui Gardner Arnold Crowther l-a prezentat lui Aleister Crowley , magicianul ceremonial care fondase religia Thelema în 1904. Cu puțin timp înainte de moartea sa, Crowley l-a ridicat pe Gardner la IV ° din Ordo Templi Orientis (OTO) și a emis un Cartă care decretează că Gardner ar putea admite oamenii în gradul său Minerval. Carta în sine a fost scrisă cu grafia lui Gardner și semnată doar de Crowley. [107] Din noiembrie 1947 până în martie 1948, Gardner și soția sa au vizitat Statele Unite vizitând rude în Memphis , vizitând și New Orleans , unde Gardner spera să afle despre Voodoo . [108]În timpul călătoriei sale, Crowley murise și, ca urmare, Gardner se considera șeful OTO în Europa (poziție acceptată de Lady Frieda Harris ). El l-a întâlnit pe succesorul lui Crowley, Karl Germer , la New York, deși Gardner va pierde curând interesul de a conduce OTO, iar în 1951 a fost înlocuit de Frederic Mellinger ca reprezentant european al OTO. [109]

Gardner spera să răspândească Wicca și a descris unele dintre practicile sale într-o formă fictivă ca High Magic’s Aid . Situat în secolul al XII-lea, Gardner a inclus scene de magie ceremonială bazate pe Cheia lui Solomon . Publicat de Librăria Atlantis în iulie 1949, manuscrisul lui Gardner fusese editat într-o formă publicabilă de astrologul Madeline Montalban . [110] În mod privat, el a început, de asemenea, să lucreze la un album cunoscut sub numele de „Ye Bok of Ye Art Magical”, în care a scris o serie de ritualuri și vrăji Wiccan. Acesta s-ar dovedi a fi prototipul pentru ceea ce el a numit ulterior o carte a umbrelor . [111]De asemenea, a câștigat câțiva dintre primii săi inițiați, Barbara și Gilbert Vickers, care au fost inițiați la un moment dat între toamna 1949 și toamna 1950. [112]

 

Doreen Valiente și Muzeul Magiei și Vrăjitoriei: 1950–57

Gardner a intrat în contact și cu Cecil Williamson , care intenționa să-și deschidă propriul muzeu dedicat vrăjitoriei; rezultatul ar fi Centrul folcloric de superstiție și vrăjitorie , deschis în Castletown, pe Insula Man, în 1951. Gardner și soția sa s-au mutat pe insulă, unde a preluat funcția de „vrăjitoare rezidentă”. [113] La 29 iulie, Sunday Pictorial a publicat un articol despre muzeu în care Gardner declara „Bineînțeles că sunt vrăjitoare. Și mă distrac din asta”. [114]Muzeul nu a fost un succes financiar, iar relația dintre Gardner și Williamson s-a deteriorat. În 1954, Gardner a cumpărat muzeul de la Williamson, care s-a întors în Anglia pentru a fonda Muzeul Vrăjitoriei rival , stabilindu-l în cele din urmă în Boscastle , Cornwall . Gardner și-a redenumit expoziția Muzeul Magiei și Vrăjitoriei și a continuat să o conducă până la moartea sa. [115] De asemenea, a achiziționat un apartament la 145 Holland Road, lângă Shepherd’s Bush din vestul Londrei, dar a fugit totuși în clime mai calde în timpul iernii, unde astmul său nu va fi atât de afectat, de exemplu, petrece timp în Franța, Italia și Coasta de Aur . [116]De la baza sa din Londra, va frecventa librăria Atlantis, întâlnind astfel o serie de alți ocultiști, inclusiv Austin Osman Spare și Kenneth Grant , și și-a continuat comunicarea cu Karl Germer până în 1956. [117]

În 1952, Gardner începuse să corespondeze cu o tânără pe nume Doreen Valiente . Ea a solicitat în cele din urmă inițierea în Craft și, deși Gardner a ezitat la început, el a fost de acord că se pot întâlni în timpul iernii la casa Edith Woodford-Grimes. Valiente s-a descurcat atât cu Gardner, cât și cu Woodford-Grimes și, fără să aibă obiecții la nuditatea rituală sau la biciuire (despre care citise într-o copie a romanului lui Gardner High Magic’s Aid pe care i-o dăduse), ea a fost inițiată de Gardner în Wicca în Midsummer 1953. Valiente a continuat să se alăture Bricket Wood Coven. Curând s-a ridicat pentru a deveni Marea Preoteasă a legământului și a ajutat-o ​​pe Gardner să-și revizuiască Cartea umbrelor și încercând să elimine cea mai mare parte a influenței lui Crowley.[118]

În 1954, Gardner a publicat o carte de non-ficțiune, Witchcraft Today , care conține o prefață de Margaret Murray , care își publicase teoria despre un Witch-Cult supraviețuitor în cartea sa din 1921, The Witch-Cult in Western Europe . În cartea sa, Gardner a susținut nu numai supraviețuirea Cultului Vrăjitoarelor, ci și teoria că credința în faie în Europa se datora unei rase pigmee secrete care trăia alături de alte comunități și că Templierii fuseseră inițiați Meșteșug. [119]Odată cu această carte, Gardner a început să facă publicitate din ce în ce mai mult, ajungând până acolo încât a invitat presa să scrie articole despre religie. Multe dintre acestea s-au dovedit foarte negative pentru cult; unul a declarat „Witches Devil-Worship in London!”, iar altul l-a acuzat de vopsirea vrăjitoriei în ademenirea oamenilor în cupe. Gardner a continuat să curteze publicitatea, în ciuda articolelor negative pe care multe tabloide le produceau și a crezut că numai prin publicitate mai mulți oameni pot deveni interesați de vrăjitorie, împiedicând astfel „Vechea Religie”, așa cum o numea el, să se stingă. [120]

 

Viața și moartea ulterioară

În 1960 , a fost publicată biografia oficială a lui Gardner, intitulată Gerald Gardner: Witch . A fost scris de un prieten de-al său, misticul sufist Idries Shah , dar a folosit numele unuia dintre marii preoți ai lui Gardner, Jack L. Bracelin , pentru că Shah era precaut să fie asociat cu vrăjitoria. [121] În luna mai a acelui an, Gardner a călătorit la Palatul Buckingham , unde s-a bucurat de o petrecere în grădină în semn de recunoaștere a anilor de slujire a Imperiului din Extremul Orient. La scurt timp după călătorie, soția lui Gardner, Donna a murit, iar Gardner însuși a început din nou să sufere grav de astm . În anul următor, împreună cu Shah și Lois Bourne, a călătorit pe insula Mallorcaîn vacanță cu poetul Robert Graves , a cărui Zeiță Albă va juca un rol semnificativ în creșterea religiei Wiccan. În 1963, Gardner a decis să meargă în Liban peste iarnă. În timp ce se întorcea acasă pe navă, Prințul Scoțian, la 12 februarie 1964, a suferit un atac de cordfatal la masa de mic dejun. A fost înmormântat în Tunisia , următorul port de escală al navei, iar la înmormântarea sa au participat doar căpitanul navei. [122] Avea 79 de ani.

Deși a lăsat moștenirea muzeului, a tuturor artefactelor sale și a drepturilor de autor asupra cărților din testamentul său către una dintre marile sale preotese, Monique Wilson, ea și soțul ei au vândut colecția de artefacte americanului Ripley’s Believe It or Not! organizație câțiva ani mai târziu. Ripley’s a dus colecția în America, unde a fost expusă în două muzee înainte de a fi vândută în anii 1980. Gardner a lăsat, de asemenea, părți din moștenirea sa lui Patricia Crowther , Doreen Valiente , Lois Bourne și Jack Bracelin , [123] acesta din urmă moștenind Clubul nudist Fiveacres și preluând funcția de Mare Preot cu normă întreagă al legământului Bricket Wood.

La câțiva ani după moartea lui Gardner, marea preotică Wiccan, Eleanor Bone, a vizitat Africa de Nord și a căutat mormântul lui Gardner. Ea a descoperit că cimitirul în care a fost înmormântat urma să fie reamenajat, așa că a strâns destui bani pentru ca trupul său să fie mutat într-un alt cimitir din Tunis , [124] unde rămâne în prezent. În 2007, o nouă placă a fost atașată la mormântul său, descriindu-l ca fiind „Tatăl Wicca Modern. Iubit de Marea Zeiță”. [125]

 

 

Viata personala

Gardner s-a căsătorit o singură dată, cu Donna, iar mai mulți care l-au cunoscut au susținut că i-a fost devotat. Într-adevăr, după moartea ei în 1960, el a început să sufere din nou atacuri de astm grave . În ciuda acestui fapt, întrucât mulți membri ai coven dormeau la cabana lui din cauza faptului că trăiau prea departe pentru a călători în siguranță acasă, era cunoscut că se îmbrățișa cu tânăra sa Mare Preoteasă, Dayonis , după ritualuri. [126] Autorul Philip Heselton , care a cercetat în mare măsură originile Wicca, a ajuns la concluzia că Gardner a avut o relație de lungă durată cu Dafo , o teorie extinsă de Adrian Bott. [127]Cei care l-au cunoscut în cadrul mișcării moderne de vrăjitorie și-au amintit cum credea ferm în beneficiile terapeutice ale plajei. [128] [ avea nevoie de o pagină ] El avea, de asemenea, mai multe tatuaje pe corp, reprezentând simboluri magice precum un șarpe, un dragon, o ancoră și un pumnal. [129] În viața sa ulterioară a purtat o „brățară grea de bronz … care denotă cele trei grade … de vrăjitorie” [130] , precum și un „inel mare de argint cu … semne pe ea, care … și-a reprezentat numele de vrăjitoare „Scire”, în literele alfabetului magic tebanesc . ” [130]

Potrivit lui Frederic Lamond , membru al legământului Bricket Wood , Gardner obișnuia să-și pieptene barba într-o barbiche îngustă și părul în două cornuri ca niște vârfuri, oferindu-i „un aspect oarecum demonic”. [131] Lamond credea că Gardner „lipsea surprinzător de carismă” pentru cineva aflat în fruntea unei mișcări religioase. [131]

Gardner a fost un susținător al Partidului Conservator de dreapta și, timp de mai mulți ani, a fost membru al Asociației Conservatoare Highcliffe, precum și un cititor pasionat al ziarului pro-conservator, The Daily Telegraph . [132]

 
 

Critici

Într-un interviu din 1951 cu un jurnalist din ziarul Sunday Pictorial , Gardner a spus că este doctor în filosofie din Singapore și că are și doctorat în literatură din Toulouse . [114] Investigațiile ulterioare efectuate de Doreen Valiente au sugerat că aceste afirmații erau false. Universitatea din Singapore nu exista la acea vreme și Universitatea din Toulouse nu avea nicio evidență a obținerii doctoratului. Valiente sugerează că aceste afirmații ar fi putut fi o formă de compensare pentru lipsa sa de educație formală. [133]

Valiente îl critică în continuare pe Gardner pentru căutarea publicității – sau cel puțin pentru indiscreția sa. După o serie de expuneri de tabloide, [134] unii membri ai legii sale au propus câteva reguli care limitează ceea ce membrii Meșteșugului ar trebui să spună non-membrii. Valiente relatează că Gardner a răspuns cu un set de legi Wiccan proprii, despre care el susținea că sunt originale, dar alții au bănuit că le-a inventat pe loc. Acest lucru a dus la o despărțire în legământ, cu Valiente și alții plecând. [135]

 
 

Moştenire

Comentând despre Gardner, savantul Ethan Doyle White, cercetător al studiilor păgâne, a comentat că „Există puține figuri din istoria ezoterică care pot rivaliza cu el pentru locul său dominant în panteonul pionierilor păgâni”. [136]

În 2012, Philip Heselton a publicat o biografie în două volume a lui Gardner, intitulată Witchfather . Biografia a fost recenzată de Ethan Doyle White, cercetător al studiilor păgâne, în jurnalul The Pomegranate , unde a comentat că a fost „mai exhaustivă, cu mai multe detalii” decât tomurile anterioare ale lui Heselton și a fost „excelentă în cele mai multe privințe”. [137]

ISTORIA PAGANISMULUI

ISTORIA PĂGÂNISMULUI ÎN LUME

 

„În anul 325 d.Hr., Împăratul Roman Constantin a decis să unifice Roma sub o singură religie … Istoricii încă se miră de rapiditatea cu care Constantin a convertit păgânii la creștinism. Prin îmbinarea simbolurilor, datărilor și ritualurilor păgâne în tradiția creștină în creștere, el a creat un fel de religie hibridă, acceptabilă pentru ambele părți.” – Dan Brown

 

 
Incepem cu o incursiune in lumea antica. Va vom prezenta de-a lungul unor scurte episoade viata si religia in Europa atunci cand lumea era guvernata de legi si traditii pagane.
 
Cuvintele „pagânism” si „Pagan” provin din limba latina „paganus” avand sensul de “locuitor de la tara”. In termeni simpli – pagânismul este o religie a locului, o religie naturala sau nativa, de exemplu religia indienilor americani este pagâna, hinduismul este o forma de pagânism. Toate religiile pagâne sunt caracterizate printr-o conexiune si respect pentru natura, si sunt politeiste adica au multi Zei si / sau Zeite.
Pagânismul este o religie a naturii, cu alte cuvinte, paganii adora Natura in toate formele ei. Pagânii vedeau divinitatea ca imanenta în întreaga viata si Univers; în fiecare copac, planta, animal si obiect, barbat si femeie si în partea întunecata a vietii la fel de mult ca si în lumina. Pagânii îsi traiau vietile în armonie cu ciclurile naturii, anotimpuri, viata si moartea.
 
Spre deosebire de religiile monoteiste (crestinismul, islamul, iudaismul) divinitatea suprema este de sex feminin, precum si de sex masculin si, prin urmare, exista o multitudine de Zeite, precum si o multitudine de Zei. Aceste Zeitati sunt în noi, precum si in afara noastra (imanente). Ele nu sunt pur si simplu înlocuitori pentru Dumnezeul musulman din Coran sau pentru cel iudeo-crestin. Acest lucru se datoreaza faptului ca Zeii din religiile majoritare tind sa fie supranaturali, adica mai presus decat Natura întrucât zeitatile pagâne sunt naturale, simbolizand aspecte ale naturii sau ale naturii umane. Astfel, Zeii si Zeitele provin de la Marele Spirit sau Akashka care, probabil, echivaleaza cu Dumnezeul din religiile monoteiste.
 
Pagânismul s-a dezvoltat alaturi de omenire pe parcursul a mii de ani; si asa cum s-a schimbat cultura asa a facut-o si pagânismul, dar este întemeiat adânc si înradacinat in amintirile genetice care merg înapoi pana la perioada neolitica, si înainte. Astfel, pagânismul nu este doar o religie, ci o religie naturala.
Pagânismul în partea de vest ia o serie de forme, inclusiv Wicca – Druidism, si samanismul.
 
Pentru  pagani patru elemente vechi – pamant, aer, foc si apa au o semnificatie speciala. Importanta acestora este greu de definit, deoarece acestea au corespondente atât de multe, de exemplu, sunt asociate cu cele patru directii – nord, est, sud si vest.
Fiecare element este un fel de substanta spirituala din care toate lucrurile sunt facute mai ales noi însine si în acelasi timp, sunt Gardienii nostri si ai Zeitei si Zeului, cei care pazesc poarta între aceasta lume si cealalta.
 
Multi pagani cred în reîncarnarea ca într-o forma de viata dupa moarte. Aceasta ofera paganilor o vedere substantial diferita despre viata.

ISTORIA PAGANISMULUI IN ROMANIA

MIȘCAREA NEOPĂGÂNĂ ÎN ROMĂNIA

În România, neopăgânismul pătrunde, în faza debutantă prin intermediul workshop-urilor de prezentare. Federația Păgână Internațională a organizat, în anul 2004, la Brasov primul curs de vrăjitorie Wicca în România, intitulat ”Primii pași pe acest drum” (23-24 august 2010). Cursul a fost organizat de Morgana, coordonatoarea internațională a Pagan Federation și de Saddie, implicată în organizarea PFI în Ungaria, ambele nume fiind, evident, pseudonime.
 
În anul 2004 apare revista on-line MoonLight Grove, care se intitula „prima revistă Wicca în limba română”.
Din anul 2002, a devine vizibil pe internet grupul Romanian Coven. Grupul a fost activ și anul următor, când emiteau un Newsletter și organizau întâlniri lunare în București, detaliile acestora fiind comunicate, prin email, membrilor înregistrați.
De asemenea, există un grup intitulat Romanian Wiccans care ține legătura cu cei interesați prin intermediul forum-ului de discuții.
 
Până in anul 2008 a existat ”Societatea Gebeleizis”. Scopul Societății ,,Gebeleizis” este investigarea, cercetarea și recuperarea tradițiilor și obiceiurilor populare, a valorilor autentic traco-dace, a istoriei vechi a traco-dacilor, cunoașterea acesteia și creșterea noii generații de cetățeni români în spiritul acestor valori.
 
În anii următori, în România încep să își facă apariția comunități păgâne, reprezentate de organizații ca Flacăra Neagră (satanismul tradițional și demonolatrie) și Biserica Satanistă Română – BSR (satanismul modern) .
În data de 24 iunie 2016 se înfințează prima structură asociativă cu caracter cultural-religios, având drept scop ridicarea nivelului spiritual al oamenilor prin popularizarea informațiilor despre cultele păgân și a stiințelor ezoterice, denumită Asociația „Mișcarea Neopăgânilor din România”(actual THE NEW PAGAN DAWN, ex ROPAGANISM)
 
Incepand cu august 2018, din cadrul TNPD apare o factiune pagana noua reprezentata de organizatia, in curs de constituire, Societatea Pagana, cu sediul in mun. Brasov, jud. Brasov.
 
 

PĂGÂNISMUL ÎN ROMÂNIA. ISTORIE

 
Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată. Cele mai multe informații le avem de la autorii antici , in special de la părintele istoriei, Herodot, in marea sa lucrare, Istorii, in cartea IV, însa mai sunt si alți autori antici care ne vorbesc despre acest lucru.
 
Între problemele de bază ale religiei geto-dacice se înscrie caracterul acesteia. După o lungă disputa între specialişti, ipoteza care susţine caracterul politeist al religiei geto-dacilor tinde să se impună. Îl atenţionam pe cititorul mai puţin avizat ca superioritatea (mai degrabă farmecul, profunzimea şi bogăţia) unei religii nu este dată de caracterul său, o religie monoteistă nu este mai evoluată decât una politeista şi, ca atare, nu trebuie să manifeste nici un fel de reţineri subiective în a accepta caracterul politeist al religiei geto-dacilor.
 
Mult mai dificilă este situaţia atunci când trebuie să se arate natura zeităţilor adorate de geto-daci, atributele sau elementele legate de ierarhizarea într-un „panteon”, ori date despre perioada când au fost la apogeul adorării lor.
 
Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialiştii nu au ajuns la un consens asupra formei numelui: Salmoxis – Zalmoxis – Zamolxis). Cât priveşte natura şi atributele sale, unii susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este uraniana. Mai vechea teorie potrivit căreia Zalmoxis ar fi fost fiinţa pământeană s-a dovedit a fi fantezistă. În vremea lui Burebista şi al lui Decebal , se pare că Zalmoxis nu mai era însă adorat ca zeitate supremă, fiind destul de probabilă chiar prezenţa sa în „panteonul” geto-dacic.
 
O astfel de ipoteza se sprijină pe faptul că la autorii greci de după Herodot, Zalmoxis este amintit că o divinitate veche, iar unii autori latini (Vergilius, în Eneida, Ovidius, în Pontice şi Tristele) şi greci (Dion Chrysostomos) arata adorarea lui Marte de către geto-daci de o manieră neobişnuită în perioada Burebista-Decebal. Acestui zeu, ne spune Iordanes, ”i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi şi există un simţământ religios adânc în comparaţie cu ceilalţi zei, deoarece se părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui parinte”.
 
În ceea ce priveşte alte zeităţi adorate de geto-daci, documentele literar arheologice vorbesc despre divinităţile feminine Hestia şi Bendis, prima considerată drept protectoare a focului din cămin şi a căminului, în general, a doua – zeiţă a pădurii, a lunii, a farmecelor şi protectoare a femeii.
 
Deşi nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasă totuşi să se înţeleagă că Zalmoxis, Gebeleizis, Marte, Hestia, Bendis, ca zeităţi, erau adorate nu de un trib anume, ci de către geto-daci în totalitatea lor. Aşadar, se poate vorbi de prezenţa unui „panteon” la geto-daci (în sprijinul acestei afirmaţii situându-se gruparea marilor sanctuare de la Sarmizegetusa şi a altora asemănătoare în alte locuri ale Daciei), de unitatea lor spirituală şi de existenţa conştiinţei comunităţii etno-lingvistice.
 
Un alt element al religiei geto-dacice îl constituie aşa-zisa credinţa în nemurire.
„Nemurirea” a fost considerată adeseori ca un element specific concepţiei religioase a geto-dacilor, care i-ar fi deosebit între toate popoarele antichităţii. S-a considerat a fi o filosofie, o doctrină promovată de Zalmoxis a cărei esenţa ar fi credinţa în nemurirea sufletului. Împărtăşim ideea potrivit căreia ”nemurirea” geto-dacica este o credinţă obişnuită, ca „dincolo” vor continua viaţa pământeană în mare desfătare.
Această credinţă nu are nimic fenomenal, excepţional, în sensul unei spiritualizări sublime, cum s-a prezentat adeseori în tot felul de cărţi. Viaţa religioasă a geto-dacilor se afla sub controlul şi conducerea sacerdoţiului despre care am vorbit mai înainte.
 
Este posibil ca în vremea lui Burebista, marele preot Deceneu să fi săvârşit o adevărată reforma religioasă, conştient de autoritatea castei preoţeşti pe care o conducea şi de rolul major al religiei ca element de unitate politică a geto-dacilor7. Aceasta reforma nu a fost violentă, şi este foarte probabil că geto-dacii adorau în acest Marte nu numai pe zeul războiului, el având şi atribuţii care, poate, aparţineau altor divinităţi, cum ar fi cazul lui Zalmoxis, de pildă. Strâns legată de viaţa lor religioasă, dacă nu cumva chiar parte a acesteia, sunt miturile şi riturile geto-dacilor.
 
Mitul cel mai cunoscut este cel al lui Zalmoxis, dacă nu este cumva şi singurul despre care ştim ceva. Faptul că din tezaurul de mituri geto-dacice, pe care efervescenta culturală afirmata de acest popor ne dă dreptul să-l presupunem că ar fi fost deosebit de bogat, s-a păstrat şi a ajuns până la noi în primul rând acest mit (mai degrabă „mitul” mitului lui Zalmoxis) se datorează consemnărilor scrise ale unor autori străini.
 
Curiozitatea stârnită de oamenii îndepărtatelor tărâmuri carpato-danubioano-pontice, ecoul acţiunilor geto-dacilor şi formaţiunilor lor politice, dar şi o recunoaştere a calităţilor intrinseci ale mitologiei lor au determinat aceasta aplecare a scriitorilor antici asupra spiritualităţii geto-dacilor. Mitul lui Zalmoxis a reprezentat, probabil, cel mai important şi cel mai reprezentativ mit al geto-dacilor. Acest mit şi însuşi personajul sau central s-au cristalizat devreme în lumea geto-dacica, ca rezultat al unor fenomene de sincretism desfăşurate pe diferite planuri cultural istorice.
 
În epoca clasică a statului geto-dacic, cultul Zalmoxian scade ca intensitate, pentru că mai târziu urmele sale să dispară, din diverse motive, din spiritualitatea daco-romanilor şi din folclorul românesc. Despre riturile geto-dacilor, foarte bogate, ca la oricare popor antic, de altfel, putem avansa câteva idei doar în legătură cu câteva dintre acestea. Herodot, Valerius Maximus şi Pomponius Mela ne vorbesc de întristarea ce-i cuprindea pe Traci (subliniem traci) la naşterea unui copil, stare manifestată prin plânsul rudelor apropiate, care nu vedeau în viaţa pământească decât prilej de suferinţe şi greutăţi.
 
Cât priveşte ritul de înmormântare, în epoca clasică a civilizaţiei lor geto-dacii practicau cu preponderenta incineraţia; inhumaţia se întâlneşte mai rar. Mormântul de incineraţie plan reprezintă tipul cel mai des întâlnit la geto-daci. De cele mai multe ori resturile funerare sunt pur şi simplu aşezate într-o groapă, în puţine cazuri fiind depuse în prealabil într-o urnă. Mormintele plane cu caseta din piatră sunt extrem de rare. Cu prilejul înmormântării se făceau anumite jertfe, se aşezau în groapa obiectele de care mortul ar putea avea nevoie în viaţa de apoi, precum şi vase cu mâncare şi băutură. La moartea celor bogaţi se făceau şi ospeţe funerare cu spargerea rituală deasupra mormântului a vaselor folosite.
 
La geto-daci întâlnim, în ansamblul riturilor de sacrificiu, atât jertfele umane (constatate, dealtfel, şi la alte popoare), cât şi sacrificarea de animale şi ofrande, acestea două din urmă devenind, probabil, destul de timpuriu preponderente.
 
Mitul lui Zamolxis
 
A trăit cu mai bine de o jumătate de secol înaintea Erei Creştine. Zeu suprem al geto-dacilor, erou naţional, învăţător şi judecător în slujba poporului său, Zamolxis a fost o divinitate totală. Unul din marii iniţiaţi şi civilizatori ai lumii. Zeu de dublă sorginte: Vasile Pârvan îl consideră „Zeu ceresc”; Hadrian Daicoviciu îl socotea că „Divinitatea htonică” (terestră).Etimologia numelui de Zamolxis ne este explicată de către istoricul Porphiros: imediat după naştere, viitorul zeu a fost înfăşurat într-o piele de urs (zalmos = piele). Este aici locul să amintim despre celebra „trecere prin piele”, proba pe care o suportă neofitul, în procesul de iniţiere, în Templul lui Osiris din Egiptul Antic, când – sub ritualul ezoteric al sacerdoţilor – profanul murea şi renăştea omul spiritual, capabil să înţeleagă mersul şi rostul lumii.
 
Ceea ce demonstrează despre racordarea culturii geto-dacice la marile valori universale. Izvoarele cu privire la existenţa şi opera lui Zamolxis sunt diferite, sunt foarte vechi şi cercetate de savanţi de larg prestigiu: Strabon, Socrate, Herodot, Platon, Origenes sau Clement din Alexandria. Filozof prin vocaţie, constructor din pasiune, legislator prin convingere, medic prin necesitate, Zamolxis a făcut din neamul său un popor de nemuritori. Este bine cunoscut, de către istorici, spiritul de sacrificiu al geto-dacilor.
 
Credinţa lor în nemurire a fost dusă – mai departe – de creştinism. Despre Zamolxis, istoricul Strabon vorbeşte cu multă limpezime: „Un get, numit Zamolxis, a fost servul reputatului Pitagora. L-a însoţit pe ilustrul filozof în toate peregrinările sale prin lumea Egiptului misterios, de unde a dobândit preţioase şi tainice informaţii despre fenomenele cereşti, despre spiritul uman, despre geometrie, filozofie şi medicină. Revenit în patrie – liber, iniţiat şi bogat – Zamolxis a căpătat rapid respectul cârmuitorilor şi al poporului. În cele din urmă, a izbutit să-l convingă chiar pe regele geto-dacilor să şi-l facă asociat la putere, ca pe un om superior, dotat cu harul de a releva voinţa zeilor. La început, regele i-a încredinţat funcţia de Mare Preot al zeilor, apoi l-a proclamat zeu pe însuşi Zamolxis”.
 
Un alt strălucit istoric al antichităţii, Herodot, vine cu alte amănunte: „Înainte de Zamolxis, geto-dacii trăiau într-o cumplită sărăcie, fiind lipsiţi de învăţătură. Întrucât trăise o vreme în preajma lui Pitagora – omul cel mai înţelept al Helladei – Zamolxis a adus poporului său moravuri mai înalte. La început, a cerut să i se construiască, după schiţele sale, un templu cu o sală de întrunire în mijlocul edificiului. Aici îşi primea, cu regularitate, oaspeţii de vază, iniţiindu-i în noile cunoştinţe şi taine de care dispunea. La un moment dat, Zamolxis a simţit nevoia reculegerii în deplină singurătate. Şi a dat poruncă să i se zidească – tot după planurile sale – un mic templu subteran. Aici a coborât singur, rămânând izolat, în adâncimea încăperilor subterane, vreme de trei ani de zile. Când a revenit la suprafaţă, în mijlocul poporului său, oamenii l-au aclamat ca pe un zeu”.
 
Magicianul în arta filozofiei, care a fost Socrate, vorbeşte despre Zamolxis într-unul din faimoasele „Dialoguri” platoniciene, în termeni mai mult decât admirativi: „Zamolxis dovedeşte, ca zeu al geto-dacilor, că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul”. Foarte interesant este şi ceea ce spun, despre Zamolxis, doi mari erudiţi ai vremii: Origenes şi Clement din Alexandria.
 
De la aceştia aflăm că în sala de mijloc a Templului lui Zamolxis nu se reuneau decât bărbaţii, după un anumit ritual. Ei purtau un brâu lat, din piele albă de miel, sub care se aflau, la vedere, semnele păstorului, agricultorului şi constructorului: cuţitul, spicul de grâu şi rigla cu 24 de gradaţii. Salonul de mijloc era un adevărat sanctuar, unde se săvârşeau acte iniţiatice, ezoterice, de felul celor din categoria misterelor osiriace, eleusiene sau dionisiace.
 
Asemănarea cu universul spiritual al Artei Regale moderne este mai mult decât evidentă.În încheierea acestui succint portret al unuia dintre cei mai de seamă iniţiaţi ai lumii, socotim că trebuie să punem chiar cuvintele celui care s-a numit Zamolxis: „Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar, ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la esenţa pentagramei – iertarea”.”
 
 
Marele preot Deceneu
 
Se spune despre Deceneu că era un înțelept al neamului dacilor care trăia retras, ca un adevărat sihastru, într-un ținut ascuns, unii cred că pe muntele sfânt al dacilor – numit Kogaionon. Deceneu era slujitor al zeului Zalmoxis iar în momentul venirii la conducerea dacilor a regelui Burebista, Deceneu era Mare preot al dacilor. El îl ajutǎ pe Burebista, îndemnându-i pe daci la abstinențǎ. Deceneu a devenit rege al geților începând cu anul 44 î.e.n după moartea regelui Burebista. Era un rege venerat de către geți. A stabilit locuința preoților lui Zamolxe pe muntele Cogeon (Kogaionon) dincolo de Dunăre. A reformat pontificatul zamolxian. A împărțit pe geți în ordinul Piloforilor sau Pileaților și ordinul Capeluttilor sau Comaților. A cultivat în rândul geților astronomia și agricultură.
 
A reconstruit altare noi și a construit edificii sacre. Se pare că a urmat canoanele arhitectonice din Egipt (unde trăise) precum și din Orient. Sacerdot dac, mare preot, sfetnic şi colaborator apropiat a lui Burebista. Cel mai important personaj după rege în statul dac.
 
Deceneu l-a ajutat considerabil pe marele rege în operă sa de unificare şi organizare a triburilor geto-dace. După moartea lui Burebista şi destrămarea stăpânirii acestuia (44 ien) Deceneu îşi asumă şi puterea regală în statul dac intracarpatic. O informaţie din Iordanes (Getica: XI, 67) indică venirea lui Deceneu la putere ca vicerege, Burebista acordându-i o putere aproape regală.
 
Strabon spune: „Burebista… şi-a luat ca ajutor pe Deceneu ,un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne profetice, datorită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă ,de la un timp era socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geţii, este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să-şi stârpească viile şi să trăiască fără vin” (Geografia: VII, 3,11)
„Observând înclinaţia lor de a-l asculta în toate şi inteligenţa lor nativă, el i-a iniţiat în aproape toată filozofia, căci era maestru priceput în această”. Deceneu i-a învăţat etică, dezvatandu-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în fizică, făcându-i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care goţii [geţii] transcriindu-le le păstrează până azi (sec VI e.n.) cu numele de belagines; i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare în ce priveşte mintea; arătându-le practică, i-a îndemnat să-şi trăiască viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria, i-a învăţat să contemple cele 12 semne ale zodiacului iar prin ele mersul planetelor şi toată astronomia, lămurindu-i cum creşte şi scade discul lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 345 de stele trec de la răsărit la apus, ca să se apropie sau să se depărteze de polul ceresc.
„Puteai să-l vezi pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea Lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, Soarele vrând să atingă regiunea orientală, este adus înapoi în regiunea occidentală. Getul se linişteşte de îndată ce primeşte explicaţia acestor lucruri. Aceasta şi multe altele, învăţând Deceneu pe geţi, prin ştiinţa sa, a strălucit în mijlocul lor ca o adevărată minune.” (Getica; XI; 69-70)
 
 
Sacrificiile dacilor
 
Populaţia de la nordul Dunării se evidenţiază între secolele 5 i.Chr. – 1 d.Chr. nu atât prin organizarea administrativ-teritorială şi politică, ci mai ales printr-o religie unitară şi unificatoare, a cărei dezvoltare diferenţiază populaţia geto-daca faţă de vecinii săi. În cadrul dezvoltării acestui sistem religios, sacrificiile practicate joacă un rol aparte, dinamica lor fiind interesantă din punctul de vedere al celui care doreşte să înţeleagă geometria după care îşi ritmau existenta străbunii noştri.
 
Cel mai cunoscut sacrificiu dacic, al aruncării unui războinic în suliţe, este descris de Herodot: „Câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zalmoxes, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus, peste vârful suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce arunca vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut, îi spun solului, cât mai este în viaţă.” Potrivit istoricului Dan Oltean, sacrificiul relatat de Herodot nu este făcut lui Zalmoxes, ci a fost doar instaurat de acesta.
 
Sacrificiul este închinat zeului războiului, unul din zeii triadei divine dacice, în cadrul căreia se regăsesc, ca în toate religiile indo-europene, corespondenţi pentru Cronos, Tales, şi Heracles (zeul cerului, zeul pământului, zeul războiului). Acelaşi istoric menţionează că sacrificiul mesagerului, efectuat conform izvoarelor antice o dată la 5 ani, era necesar doar pe timp de pace când comunicarea cu zeul războiului nu se realiza prin moartea eroică pe câmpul de luptă. Acest autosacrificiu echivala cu o astfel de moarte. Pe de altă parte, conotaţiile sacrificiului par a fi mai ample, înscriindu-se în ritmurile cosmice înscrise în sanctuarele de la Sarmizegetusa, şi nu numai.
 
Ioan Rodean demonstrează prin lucrarea „Graiul Pietrelor de la Sarmizegetusa” faptul că sanctuarul mare rotund este o imagine a universului, numărul şi aşezarea stâlpilor potcoavei, ai cercului interior, şi ai cercului exterior, corespunzând respectiv situaţiilor cosmice ale soarelui, lunii, şi celor 5 planete cunoscute (Saturn, Jupiter, Marte, Venus, Mercur). În pentagonul planetelor se distinge, în sanctuarul mare rotund, o periodicitate de 5 ani (identică cu aceea a sacrificiilor), prin împărţirea celor 180 de stâlpi, pe de o parte, în 5 grupuri de câte 36 de stâlpi (fiecare stâlp reprezentând 10 zile), iar pe de altă parte prin aranjarea stâlpilor în sistemul 6+1, evidenţiindu-se faptul că soarele, în decurs de 5 ani, traversează prin zodiac 60 de poziţii.
 
Trebuie menţionat faptul că sacrificiile umane de tipul celor descrise de Herodot sunt specific unei perioade anterioare reformei religioase a lui Deceneu şi construirii sanctuarelor de la Sarmizegetusa. În această perioadă a statului dac centralizat din secolele 1 i.Chr – 1 d.Chr., sacrificiile umane încetează, preoţii fiind singurii mediatori intre muritori şi divinitate. De aceea, coerenta temporală menţionată mai sus, cu atât mai stranie, vine ca un argument în plus pentru caracterul continuu şi dezvoltarea permanentă a sistemului religios dacic pe parcursul a 6 secole. În plus, auto sacrificiul rămâne o parte integrantă a sufletului şi mentalităţii dacice, până la cucerirea romană. În acest sens, edificatoare sunt imaginile de pe Columna lui Traian descriind sacrificiul colectiv al preoţilor (Scena 120) şi sinuciderea lui Decebal (scena 145).
 
Deşi pentru această perioadă târzie exista dovezi clare a încetării sacrificiilor umane din rândul dacilor, medierea cu divinul fiind un atribut al preoţilor, idea sacrificiului personal, a autosacrificări, rămâne o constantă a spiritualităţii geto-dacice. Este probabil locul să amintim că, spre deosebire de vecinii lor, geto-dacii nu credeau în metempsihoza, ci în mutarea sufletului într-o lume fericită, după modelul instaurat de Zalmoxes.
 
Moartea se pare, era văzută că momentul despărţirii sufletului de trup, aceasta fiind ajutata prin incinerarea trupului, care rezultă în eliberarea sufletului. Sacrificiile închinate celorlalte două divinităţi ale triadei sunt deduse de Dan Oltean (opera citata), ca fiind sacrificarea berbecilor pentru zeul cerului, şi oferirea de ofrande vegetale pentru divinitatea pământului. Este posibil ca, după modelul poparelor celtice, în cinstea divinităţii agrare, să se fi practicat sacrificiul prin incinerarea victimelor închise într-o păpuşă de paie colosală.
 
Pe de altă parte, se observa în decursul timpului, înlocuirea persoanelor sacrificate din rândul războinicilor daci, cu sacrificarea prizonierilor de război. Expunerea craniilor unor fruntaşi romani învinşi în victoria împotriva generalului Fuscus, este grăitoare în acest sens. De asemenea, se practica ritualul de factură scitica al agăţării prizonierilor ucişi de trunchiuri de copaci, unde urmau să fie devoraţi de zeul războiului şi de lupi, reprezentanţii acestuia. În timp ce capetele puteau fi păstrate ca trofee, rămăşiţele se înhumau ulterior, mormintele sacrificaţilor fiind astfel diferite de cele ale sacrificanților, care la dispariţie erau generalmente incineraţi.
 
În încheiere, trebuie menţionată sacrificarea de animale la banchetele funerare, asemănătoare pomenilor ortodoxe contemporane. Decedatul era ţinut trei zile, iar înainte de a fi incinerat, pe rugul funerar se sacrificau atât animale psihopompe (calul, câinele), cât şi animale care puteau fi consumate în cadrul unui banchet (păsări, porcine, bovine, etc). Aşezarea pe rug a decedatului pare să corespundă simbolic aruncării solului în suliţe. Focul rugului, intermediar între pământ şi cer, la fel ca şi poziţia solului sacrificat, avea aşa cum am spus rolul de a separa sufletul de trup (spre deosebire de creştinism, „păcatul” în concepţia geto-dacilor avea un caracter pur ontologic, născându-se din amestecul eterogen al sufletului cu trupul).
 
Acest foc intermediar între lumi, personificat asemeni soarelui şi considerat de sorginte divină, va fi prezent şi în sanctuarul mare rotund de la Sarmizegetusa, pe vatră din potcoavă, în jurul lui clădindu-se atât reprezentaţii ale sistemului planetar, cât şi concepte perene referitoare la rolul războinicului în univers. Ca expresie a acestor concepte, sacrificiile dacice par să cunoască o evoluţie continuă, dar unitară, devenind nu numai modalităţi de comunicare cu divinul, ci şi părţi integrante ale sufletului geto-dac.
 
Credinţa în nemurire
 
Conform lui Herodot, părintele istoriei, geto-dacii se credeau nemuritori. Pentru ei moartea nu era decât o cale de a merge la zeul lor suprem Zamolxes, zeul subpământean al vegetației și al fertilității. De aceea, moartea unui dac însemna pentru ei un prilej de bucurie, o sărbătoare. Dacii practicau incinerația pentru morții lor. Peste mormintele nobililor tarabostes și ale căpeteniilor se ridicau uneori tumuli. Moartea era pentru daci și un mod de comunicare cu zeul lor. Ei sacrificau la fiecare cinci ani un tânăr geto-dac, după cum spune Herodot. Acesta avea rolul de a fi solul oamenilor către Zamolxes, lui încredințându-i-se înaintea ritualului de sacrificiu cererile, rugămințile, problemele celorlalți.